Marius Stan: Adevărata afacere Georgescu este eșecul epistemic al statului român

Marius Stan, autorul unei analize publicate pe Facebook și preluate de PRESShub, consideră că „Guru” este, înainte de orice altceva, o operațiune de stil. El scrie că despre Călin Georgescu se pot spune multe fără ajutorul Codului penal, iar impostura intelectuală, kitschul metafizic sau mistica de seminar nu sunt infracțiuni, dar pot constitui materia unei mistificări politice. Georgescu a reușit să transforme o biografie perfect terestră într-o hagiografie și să se prezinte drept exterior sistemului după o existență petrecută prin anticamerele lui.

Stan afirmă că adevărata afacere Georgescu nu este afacerea Georgescu–Rusen, ci eșecul epistemic al statului român. El enumeră trei alternative proaste: ori instituțiile nu au știut, ori au știut și n-au înțeles, ori au știut, au înțeles și au tolerat. De asemenea, el notează că nu se știe dacă în spatele acestei istorii există „grupări din servicii” aflate în război, iar formula este seducătoare, dar România are o lungă tradiție de a atribui serviciilor ceea ce poate fi explicat prin clientelism, compartimentare instituțională, rivalități birocratice, oportunism și prostie. Democrațiile postcomuniste nu și-au lichidat rețelele informale, ci doar le-au pluralizat, iar sistemul poate produce efecte sistemice fără un „comandament”.

Întrebarea utilă, potrivit autorului, nu este „cine din servicii îl protejează pe Georgescu?”, ci prin ce ecologie de interese, orbiri și complicități pasive a devenit posibil Georgescu. El avertizează că DIICOT intră într-o capcană, pentru că nu poți compensa doi ani de orbire prin 24h de cătușe. Arestarea preventivă are o dimensiune politică inevitabilă, iar cătușa devine obiect liturgic pentru un lider construit pe imaginarul persecuției. Populismul transformă ancheta în calvar, procurorul în torționar, inculpatul în mărturisitor, iar tribunalul într-o anexă a „sistemului”.

Stan subliniază că probele subțiri sunt mai primejdioase în acest caz, iar un eșec judiciar va fi convertit instantaneu într-o achitare politică. Dacă DIICOT nu poate demonstra intenția frauduloasă, rolul precis, traseul banilor, beneficiul și coordonarea, atunci detaliile pitorești ale dosarului vor deveni zgomot. El observă că se întâlnesc două Românii: cea care crede orice și cea care nu mai crede nimic, iar Georgescu prosperă în ambele.

Autorul consideră că statul liberal nu se apără prin brutalitate, ci prin exactitate, iar autoritatea democratică se măsoară prin distanța dintre ceea ce afirmă procurorul și ceea ce poate demonstra. Demistificarea lui Georgescu nu va veni dintr-o dubă DIICOT, ci din reconstituirea rece a lumii care l-a produs: bani, relații, protectori, intermediari, oportuniști, instituții absente și admiratori.

În final, Stan scrie că România nu duce lipsă de impostori providențiali, de la taumaturgii politici ai interbelicului până la profeții televizivi ai tranziției, iar ceea ce se schimbă sunt tehnologiile distribuției: gazeta, adunarea publică, televiziunea, algoritmul. Georgescu a oferit mister unei societăți plictisite de mediocritate și destin unei populații obosite de tranziție. O ironie sinistră ar fi ca statul român, după ce n-a fost capabil să-i împiedice ascensiunea, să-i ofere ultimul lucru care lipsea mitologiei sale: o persecuție.