ÎCCJ: victima poate renunța la ordinul de protecție cerut de procuror

Potrivit PRESShub, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție a hotărât, pe 22 iunie 2026, că victima poate renunța la judecarea cererii de ordin de protecție chiar și atunci când cererea a fost introdusă de procuror în numele ei. Decizia este obligatorie pentru toate instanțele.

Sesizările au venit de la Tribunalul Iași și Tribunalul Sibiu. La Iași, prima instanță a refuzat renunțarea victimei și a respins cererea parchetului ca neîntemeiată, iar parchetul a cerut în apel exact contrariul, adică să se ia act de renunțare. La Sibiu, victima s-a împăcat cu pârâtul, iar judecătoria a închis dosarul; parchetul a atacat soluția cu recurs, invocând femicidul și scopul legii. Ministerul Public a susținut deci ambele poziții în cauze diferite.

Legea nr. 232/2025 a abrogat art. 43 și a intrat în vigoare la 19 decembrie 2025. Specialiștii Facultății de Drept din Timișoara, citați în decizie, au arătat că raportul comisiei sesizate în fond la Senat spune fără echivoc că soluția elimină posibilitatea victimei de a renunța. Aceeași lege a introdus art. 158 alin. 5 în Codul penal, potrivit căruia retragerea plângerii pentru lovire și vătămare din culpă în familie nu mai produce efecte. Înalta Curte folosește textul în sens invers, adică dacă legiuitorul voia interdicție, ar fi scris-o expres.

Parchetul de pe lângă ICCJ a cerut soluția opusă și a invocat jurisprudența CEDO, în special Opuz împotriva Turciei. Potrivit acestuia, statul trebuie să protejeze victima chiar împotriva voinței declarate, pentru că renunțarea poate reflecta presiune, teamă sau dependență. Înalta Curte răspunde că o eventuală neconcordanță cu CEDO nu poate fi folosită pentru a deduce o interdicție implicită.

Expunerea de motive vorbește de aproape 8.000 de ordine de protecție în primele patru luni din 2025, iar la doar trei judecătorii au fost 520 de cereri în primele cinci luni din 2026. Curtea mai arată că instanța poate refuza renunțarea când voința victimei e viciată de presiuni sau amenințări, mai ales dacă sunt copii minori. În practică existau peste 120 de hotărâri pentru renunțare (105 definitive), față de peste 60 pentru interdicție (55 definitive).