Dolj: proprietarii au acte, dar terenul este lucrat de fermieri mari

Agricultura doljeană a cunoscut în ultimele două decenii o transformare profundă, iar schimbarea poate fi văzută atât în cifre, cât și în poveștile oamenilor. Potrivit unui reportaj publicat de AGERPRES, în 2010, Recensământul General Agricol înregistra 147.184 de exploatații agricole în județ, care utilizau circa 540.000 hectare. Dintre acestea, 519 exploatații, adică aproximativ 0,35% din total, exploatau peste 100 de hectare, însumând circa 252.000 de hectare – 47,1% din suprafața agricolă utilizată a județului.

Zece ani mai târziu, la recensământul din 2020, numărul total al exploatațiilor era de 114.196. Numărul exploatațiilor de peste 100 de hectare ajunsese la 704, iar suprafața cumulată a acestora la 296.064,97 hectare, adică 54,45% din suprafața agricolă a județului.

Structura exploatațiilor

În zece ani, numărul marilor exploatații a crescut de la 519 la 704, iar ponderea suprafeței agricole aflate în exploatații de peste 100 de hectare a urcat de la 47,1% la 54,45%. În același timp, numărul total al exploatațiilor agricole a scăzut cu peste 33.000. În ultimii cinci ani, tendința a continuat: numărul fermelor cu suprafețe de peste 10 hectare a crescut, în timp ce numărul fermelor mici a scăzut. Cu toate acestea, 54% dintre exploatații au sub un hectar.

Doljul are o structură agricolă bipolară: 704 exploatații de peste 100 de hectare concentrează 54,45% din suprafața agricolă, iar 61.287 de exploatații, adică 54% din total, au sub un hectar. Dintre acestea, 4.975 au sub 0,1 hectare, 28.561 au între 0,1 și 0,3 hectare, 13.256 între 0,3 și 0,5 hectare, iar alte 14.495 între 0,5 și un hectar. În medie, exploatațiile de sub un hectar au aproximativ 0,33 hectare, în timp ce cele 704 exploatații de peste 100 de hectare au, în medie, 420,54 hectare, ceea ce dă un raport de aproximativ 1 la 1.275.

Recensământul măsoară exploatația agricolă ca unitate tehnică și economică ce utilizează terenul, indiferent dacă acesta este în proprietate sau exploatat în arendă.

Analiza sociologică

O analiză sociologică realizată în cadrul lucrării „Doljul social - spațiul rural și mic urban. Declin demografic, îmbătrânire, migrație. Spectrul dispariției unor comunități rurale și mic urbane din județul Dolj”, întocmită de Institutul de Sociologie al Academiei Române în parteneriat cu Consiliul Județean Dolj și publicată la Editura Academiei României în 2024, arată că gradul de comasare a terenurilor este mai mare în zonele rurale cu populație îmbătrânită, un exemplu fiind comuna Bulzești. Fermele mari sunt mai prezente în zonele cu teren fertil, în comunele din proximitatea Craiovei și în localitățile urbane cu profil agrar, precum Băilești, Calafat, Segarcea și Bechet. În schimb, zonele cu ferme mici și mijlocii funcționale sunt cele în care vârsta medie a populației este mai scăzută.

Cercetarea observă că micii fermieri produc de regulă legume și fructe pe suprafețe mici, găsesc cu dificultate forță de muncă, au acces limitat la piețe sezoniere și la consultanță agricolă privind culturile, finanțarea sau combaterea bolilor și dăunătorilor. În cazul fermierilor mici, autorii consemnează percepția că subvenția APIA are un efect mult mai important asupra marilor exploatații decât asupra celor care lucrează suprafețe foarte mici. Concluzia cercetării este că proprietatea și munca pământului s-au desprins una de cealaltă.

Poveștile fermierilor

Un tânăr de 37 de ani din Dolj a relatat pentru AGERPRES că el, frații și tatăl său au certificat de moștenitor pentru terenul rămas de la mama sa, iar actele sunt în regulă. După aproximativ zece ani în care nimeni nu s-a ocupat de pământ, când au mers să identifice terenul în câmp, au descoperit că parcela nu mai poate fi localizată. „Avem certificat de moștenitor pe acel teren, rămas de la mama care a decedat. Deci suntem în regulă cu actele, terenul în acte este al nostru. Dar când am mers să identificăm terenul în câmp, am descoperit că parcela nu mai poate fi localizată așa cum o știam din acte. Deci când am mers să îl identificăm am avut surpriza că terenul ‘a dispărut’, s-a evaporat”, a spus tânărul. Potrivit relatării sale, fiecare dintre cei care lucrau suprafețele din aceeași tarla a ajuns să ia câte un metru sau doi în plus, „și uite așa terenul nostru s-a evaporat”. Familia a fost apostrofată că nu ar trebui să aibă pretenții asupra unui teren pe care nu l-a lucrat. Întreaga parcelă este acum lucrată de unul dintre fermierii mai noi ai zonei, iar familia are actul, în timp ce fermierul are utilajul și beneficiază de cultură, deși nu achită niciun impozit.

Un fermier de 42 de ani povestește că deține împreună cu familia 470 de hectare, din care doar 15 hectare sunt proprietate, iar restul de 455 sunt luate în arendă. Terenul îl cultivă cu grâu, porumb, floarea-soarelui și orz. Este o afacere de familie începută în 2005, are trei angajați din zonă și își vinde producția altor firme din județ. „Eu am 15 ha proprietate, moștenirea lui tăică-meu. Restul e în arendă”, a spus fermierul.

Un fermier de 39 de ani consideră că problema principală pentru cei care vor să intre în agricultură este accesul la teren. „Avem concurență din partea fermierilor mari, economică și mai ales pentru suprafețele de teren. E mai ușor să le ia un fermier mai mare. Deci e greu pentru cineva să înceapă - începi cu terenul rudelor, al familiei”, a povestit acesta.

Pentru generația de peste 70 de ani, pământul este în primul rând moștenire. Un proprietar de 72 de ani a spus: „Noi avem în jur de 4 ha, dar l-am dat în arendă, fiindcă nu mai are cine să îl muncească. Sunt singur, am trei copii, dar sunt plecați toți. Este moștenire de la tata, care l-a obținut în 90, când s-a împărțit pământul la oameni”.

Perspectivele generațiilor

Vârsta, migrația copiilor și schimbarea ocupațiilor au făcut ca proprietarul să nu mai fie automat și agricultorul. Generația de 40-50 de ani a învățat să lucreze cu utilaje, credite, subvenții, contracte și arendă, fiind generația fermierului-antreprenor. Pentru generația sub 30 de ani, pământul nu mai înseamnă automat profesie: un tânăr poate moșteni terenul fără să devină agricultor, apoi îl poate arenda, îl poate păstra ca proprietate sau poate pleca la oraș.

O întrebare esențială pentru viitor este cât timp vor rămâne actualii proprietari proprietari ai terenurilor. Mulți dețin terenuri primite prin moștenire sau redobândite după 1990, dar nu le mai lucrează, ci le dau în arendă. La schimbarea generațiilor, copiii locuiesc adesea în orașe sau în străinătate și nu mai au legătură economică directă cu satul. Dacă urmașii nu se întorc, cele mai probabile forme de continuitate sunt păstrarea proprietății cu terenul dat în arendă, vânzarea sau reunirea unor suprafețe mici în exploatații mai mari.

În final, reportajul ridică întrebarea dacă terenul va rămâne fragmentat între mulți proprietari, în timp ce va fi lucrat de tot mai puțini fermieri, sau dacă proprietatea însăși va începe să se concentreze prin vânzări și succesiuni. De asemenea, autorii notează că gospodăria țărănească nu este o exploatație de tip capitalist, nu lucrează cu salariați și nu este motivată de obținerea profitului; motivația ei este familia și nevoile familiei, iar odată cu dispariția ei dispare și legătura dintre pământ, familie și sat.